Povestea unui fulg de nea

…A fost odată, într-o împărăţie din înaltul cerului, şi ploaie şi vânt şi frig… Şi, într-o zi însorită dar geroasă, toate acestea s-au unit şi au dat naştere unui fulg de nea. Strălucea ca o stea, era rece ca frigul năprasnic, se topea şi se transforma în ploaie şi, numai soarele ştia să-l facă să zâmbească.

    După ce a crescut puţin, i s-a dat binecuvântarea şi a pornit la drum în josul pământului pentru a găsi un alt fulg cu care se putea juca în linişte… I s-a spus să nu se încreadă în nimeni, să se ferească de căldură, să se ascundă de soare după-amiezile; să nu piară, să se joace doar cu semenii lui şi, atunci când va atinge pământul, să se aşeze peste fulgul pe care îl va iubi o viaţă. Fulgul cu care avea să se topească pentru a se întoarce sus, la cei ce i-au dat viaţă. Fulgul a promis că va asculta povaţa părinţilor şi a plecat…

    În drumul său a cunoscut mii de alţi fulgi. Sute i-au fost antipatici, zeci i-au devenit amici şi, foarte puţini, prieteni. Alături de ei şi-a continuat drumul şi nu a încetat nici o clipă să caute fulgul cu care avea să se topească. Steaua de zapadă a cunoscut copaci şi frunze şi flori şi fluturi. A cunoscut blândeţea animalelor, ochii blajini ai oamenilor, bucuria copiilor ce-l vedeau acolo sus. A cunoscut case bătrâneşti, a auzit colinde, a gustat cozonaci calzi, a ciocnit ouă de Paşti. A cunoscut suferinţa, dragostea şi fericirea aparentă. S-a ascuns mereu de soare de teamă să nu piară. Aşa cum promisese…

    Într-o zi însă, fulgul s-a oprit… Şi, odată cu el s-a oprit totul. Muzica,  visele, dansul, veselia, suferinţa, jocul copiilor. Culorile au pălit, apele au încetat să mai curgă, păsările să mai zboare, vântul să mai bată, nu mai ploua, nu mai ningea…

    Fulgul văzuse, acolo jos, ceea ce căutase întreaga sa viaţă. Găsise scopul călătoriei sale… îşi găsise trecutul, prezentul şi viitorul. Raţiunea de a fi. Găsise viaţa ce-i lipsea.

    Şi s-a apropiat încet… Şi, în sfârşit, simţea ce înseamnă să fi fericit. Simţea cum îl învăluie dragostea, cum totul capătă un sens. Simţea că iubeşte atât de tare încât îl durea. Şi, s-a dăruit întru totul lui, fulgului ce a promis că-l va face fericit.

    

    … Şi nu, nu au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi pentru că… fulgul nu se îndrăgostise de un fulg ci de un om. Dar nu ştia.. nu ştia, căci omul îl minţise. Omul vroia doar să ştie ce înseamnă să fie iubit de fulgul naiv care îi stătea la picioare.

    …Şi aşa, steaua de zăpadă a atins mai întâi părului omului, apoi l-a privit în ochi… Apoi i- a mângâiat buzele calde… buze care l-au topit…

    …Şi fulgul a căzut mort… Şi nu se poate întoarce la ai lui căci singur nu poate…