Monolog

Pot să iert şi să încerc să merg mai departe, dar nu pot să uit...nu pot să uit ce simt atunci când sunt cu tine...nu pot să uit momentele unice pe care le cunoaştem doar noi...nu pot să nu-mi amintesc că sunt persoana de acum datorită ţie...nu pot să uit că ai fost lângă mine atunci când lumea mea era "cu susul în jos"...nu pot sa uit că suntem un suflet în două trupuri...şi atunci cum să nu mă doară acum, când sunt doar o jumătate dintr-un întreg?
Sufletul meu e un vas de cristal spart în mii şi mii de cioburi; am încercat în zadar să lipesc bucăţică cu bucăţică, ciob cu ciob, pulbere cu pulbere; nu mai poate fi vasul dintâi. Să mi se răsucească un cuţit într-o rană deschisă, că tot nu m-ar durea atât de tare...

Cu ochii minţii revăd iar şi iar filmul poveştii noastre...
Uitarea este atât de vicleană...atunci când am impresia că eu deţin controlul, are ea grijă să-mi amintească că nu e chiar aşa...nu am drept de "viaţă şi de moarte" asupra amintirilor...sunt prizonieră în propria-mi existenţă...sunt prizoniera propriilor amintiri...

În sufletul meu...e iarnă iar...o mantie albă de omăt îmi îngheaţă sentimentele...afectele mi se ciocnesc de "iceberg-ul " raţiunii...sloiuri de gheaţă plutesc gânditoare în oceanul memoriei. O barcă de salvare încearcă cu greu să se apropie de insula deznădejdei...cu ultimile puteri încerc să mă salvez...o lumină puternică îmi orbeşte simţurile...deschid ochii...o fi vară iar?