Cineva imi spunea ca nu poti fi altruist daca nu esti egoist...reflectand indelung, am ajuns la concluzia ca este perfect adevarat. Egoismul este doar premisa altruismului, binele personal imi influenteaza deciziile si modul de actiune. Am invatat ca nu trebuie sa am asteptari de la ceilalti tocmai pentru a putea minimaliza efectele unui posibil "dezastru". Trebuie sa ofer fara a astepta ceva in schimb...fiecare persoana isi manageriaza in stil propriu resursele, perceptia este subiectiva, iar rezultatul nu este cel scontat. Ne asemanam prin insasi umanitatea noastra, dar ne diferentiem in punctele esentiale...detaliile sunt cele care fac diferenta...detaliile sunt cele care formeaza intregul si-i dau un sens.
Daca mi-ar fi spus cineva ca va veni un moment in care voi fi nevoita sa imi cladesc o lume ghidata de valori si standarde personale, as fi spus ca mie nu mi s-ar putea intampla. Nu, mie nu! Traiam un vis frumos intr-un "palat de clestar" unde totul era posibil, nimic nu era prea greu de realizat...dar cum visul este doar o stare de moment, a trebuit sa ma trezesc si sa dau ochii cu realitatea mult prea dura si incogniscibila pentru o "visatoare"...in stanga bariere, in dreapta usi inchise, drumuri cu sens unic, drumuri blocate, prapastii la tot pasul, poduri rupte...si totusi, o fereastra ...o noua piatra de hotar! Si acum ce fac? Imi reorganizez resursele si-mi readaptez strategiile de actiune?Dar cum puteam sa reusesc daca eu nu aveam informatiile necesare?
Cu pasi mici, ghidata de incertitudine si ancorata printr-o puternica intuitie, am trecut granitele unui nou "basm"...cel existential. Metafora vietii a devenit motto-ul meu...si totul a capatat un sens...am inceput sa ma joc...cu sentimentele, cu informatiile, cu etichetele...regulile jocului s-au schimbat, iar eu, am redevenit eu.
Si e atat de bine!!!
Binele si frumosul creaza dependenta...o dependenta constructiva..."gandirea pozitiva", indiferent de ce o insemna ea, are capacitatea de a dezlega enigmele labirintului existential. Mi se spune tot timpul "gandeste pozitiv", si incep sa rad pentru ca nu stiu cum sa fac acest lucru, dar stiu sa simulez...ceilalti ne percep exact asa cum vrem noi sa ne perceapa. Sunt rare persoanele care pot privi dincolo de aparente.
Autocunoasterea, metaforic vorbind, este un drum lung si anevoios...deseori avem versurile, dar nu gasim melodia potrivita pentru ele, alteori, nu gasim cuvintele necesare exprimarii sentimentelor, trairilor, gandurilor...fiinte complexe, "mici divinitati" cu puteri nebanuite uitam sa preluam controlul si ne incredem in destin...e mai simplu sa ii lasam pe altii sa decida in locul nostru sau sa aruncam vina unul pe celalat...uitam ca e un joc in care putem fi toti castigatori sau din contra ...putem pierde definitiv dreptul de a reincepe jocul...
Privesc in jurul meu...un carnaval...milioane de costumatii, de "masti", de "roluri" preluate, de formalitati...pretutindeni indivizi cu "personalitati multiple", angrenanti in ritmul alert de integrare in standardele impuse de asa-zisa normalitate.
Si atunci ma intreb...chiar imi doresc sa fac parte din marea majoritate? E chiar atat de rau sa fi diferit/a? E o crima sa gandesti?
Am nevoie sa fiu unicul scenarist, regizor, sa am rolul principal si sa-mi aleg singura actorii in filmul vietii... Pentru ca da...sunt egoista!!! e viata mea si vreau sa o traiesc asa cum simt si nu cum imi impune "marea majoritate".
