Omul în sine

"Ca să apară o persoană este nevoie de doi oameni. Prin schimbul de atomi, fiecare dintre noi suntem unul la plural".(Liviu B.) "Un dialog implică două persoane şi nu două monologuri paralele".


Fericirea nu constă în a face ceea ce îţi place, ci să-ţi placă ceea ce faci...Cu cât cunoaştem mai mult, cu atât cunoaştem mai puţin...cu cât spunem mai des Te iubesc, cu atât mai mult se devalorizează sensul acestor cuvinte...tot ce este in exces, dăunează...
Priveşte dincolo de aparenţe, vorbeşte cu omul din faţa ta, aşa cum este el, şi nu cu eticheta care i se pune...Ascultă-l, întreabă-l, aşteaptă-i răspunsul, oferă-i ocazia să te întrebe şi el la rândul lui, doar ca să-i poţi răspunde, să-l poţi întreba iar...comunicarea se realizează cu toată fiinţa noastră. 
Deseori, privirea este cel mai bun canal de comunicare, alteori, o simpla îmbrăţişare poate risipi norii grei; sunt şi situaţii în care cuvintele sunt singurele care pot alina durerea...trebuie doar să învăţăm să descifrăm simbolurile...trebuie doar să ascultăm activ şi să fim atenţi la ceea ce se încearcă să ni se transmită.
Şi atunci, cum aş putea să fiu indiferentă...cum aş putea să ignor strigătul de ajutor, disperarea, neputiinţa ta...cum aş putea să nu răspund chemării tale, cum aş putea să spun NU, când tu ai nevoie să spun DA...
Cum aş putea?! 
Noi ne plângem că nu avem maşini luxoase, lucruri de firmă sau bani de ţigări, că nu ne petrecem vacanţele prin ţări exotice, că nu mâncăm în restaurante cu pretenţii...că părinţii nu ne înţeleg sau ne ceartă...dramatizam când nu luăm un examen sau când ne certăm din lucruri minore cu iubitul/iubita...
Priviţi în jurul vostru. Ce vedeţi?...Nimic...desigur...
Câţi dintre voi aţi stat de vorbă cu un copil bolnav de leucemie care mai are câteva luni de trăit? sau cu un orfan care nu a cunoscut afecţiunea şi căldura unei mamei, suportul unei familii...cu o mama care şi-a îngropat copilul, soţul, părinţii...cu un om cu probleme locomotorii...cu un adolescent seropozitiv deprivat afectiv, etichetat şi discriminat...cu un supravieţuitor al holocaustului, al unui incendiu, al unei inundaţii, al unui cutremur...cu un om care şi-a vândut tot ce avea doar pentru a-şi salva persoana dragă de la moarte...Pe câţi dintre ei, i-aţi auzit victimizându-se sau dând vina pe alţii pentru problemele lor?
De ce oamenii reacţionează diferit în situaţii asemănătoare? De ce goana asta după fericire, când avem fericirea în mâinile noastre? De ce spunem "pas" iubirii când o întâlnim şi mergem în căutarea alteia? De ce nu avem grija de sănătatea noastră şi spunem mereu "mie nu mi se poate întâmpla"? 
De ce?

Azi am nevoie de...

...linişte
...înţelegere
...un zâmbet
...o îmbrăţişare în doi...
Azi am nevoie de tine...de noi...de amândoi... şi... de niciunul dintre noi!
Nu, nu...gata, m-am decis! Azi am nevoie de un vis!
Deci până la urmă ce am decis?
Vreau un nou vis...unul cu mine, ba nu cu tine..sau şi mai bine...ia spune-mi cu cine?!
Desigur, cu nimeni :)
Hai că v-am zăpăcit! ...dar, azi am un chef nebun de glumit.
Scuze...gata...promit...hai că vă zic: azi nu am nevoie de nimic!!!

Cântarea Cântărilor (fragment)

"Cât timp regele stă întins pe divan, nardul meu îşi împrăştie parfumul. Prea-iubitul meu este pentru mine ca un ciorchine de măliniţă din viile Ein-Ghedi.
O, ce frumoasă eşti tu, iubito! Da, uite, ce frumoasă eşti! Ochii tăi sunt ochi de porumbiţă!
O, ce frumos eşti tu, prea iubitule, ce fermecător eşti! Patul nostru este un pat de verdeaţă! Cedrii sunt grinzile patului nostru, şi chiparoşii sunt pardoselile lui.
Eu  sunt un trandafir din Şaron, un crin din văi!
Ca un crin în mijlocul spinilor, aşa este iubita mea printre celelalte fete!
Ca un măr între arborii pădurii, aşa este prea-iubitul meu printre ceilalţi tineri. Cât am dorit să stau la umbra lui şi rodul lui dulce să-mi umezească cerul gurii.
El m-a vârât în crama sa, şi dragostea lui a fost steagul fluturat peste mine. Întăriţi-mă cu un ciorchine de strugure, învioraţi-mă cu mere, căci sunt bolnavă de dragoste pentru el. Mâna sa stângă îmi sprijină capul, şi cu dreapta mă ţine strâns în braţul lui.
Vă conjur, căprioare din câmpii, nu stârniţi, nu deşteptaţi dragostea, până nu vine ea singură!"


"În culcuşul meu, l-am căutat toată noaptea pe cel ce inima mea îl iubeşte; l-am căutat, dar nu l-am aflat. M-am sculat atunci şi am cutreierat cetatea, am străbătut uliţele şi pieţele, şi l-am căutat pe iubitul inimii mele...L-am căutat şi tot nu l-am aflat...Am dat peste gărzile de noapte care fac ocolul cetăţii: L-aţi văzut oare- i-am întrebat- pe alesul inimii mele? Abia trecusem de ei, şi iată că am aflat de iubitul inimii mele, l-am prins şi nu i-am mai dat drumul..."

"Încotro s-a dus iubitul tău, tu, cea mai frumoasă dintre femei? Încotro a apucat-o iubitul tău, ca să-l căutăm laolaltă cu tine?
Iubitul meu a pogorât în grădina lui; s-a îndreptat spre stratul de miresme, să-şi pască turma în grădini şi să culeagă crini. Eu sunt a iubitului meu şi iubitul meu este al meu..."

Povestea fluturelui

"Într-o zi, într-un cocon a apărut o mică gaură. Un om, care trecea din întâmplare prin preajmă, s-a oprit mai multe ore pentru a observa fluturele care se forţa să iasă prin această gaură mică. După mai multe încercări, se părea că fluturele a abandonat, şi gaura rămăsese la fel de mică. Părea că fluturele a făcut tot ce putea şi nu mai era în stare de nimic altceva. Atunci omul a decis să ajute fluturele: a luat un cuţit şi a deschis coconul. Fluturele a ieşit imediat. Însă corpul fluturelui era slab şi anemic; aripile sale erau prea puţin dezvoltate şi aproape că nu se mişcau.
Omul a continuat să observe, sperând că, dintr-un moment în altul, aripile fluturelui se vor deschide şi vor putea suporta greutatea fluturelui pentru ca acesta să poată zbura. Acest lucru nu s-a întâmplat! Fluturele şi-a trăit restul vieţii târându-se pe pământ cu corpul său slab şi cu aripile chircite. Nu a mai putut zbura NICIODATĂ.Omul, prin gestul său de bunătate şi prin intenţia sa de a ajuta, nu a înţeles că trecerea prin gaura strâmtă a coconului era efortul necesar pentru ca fluturele să trimită lichid către aripi, pentru a putea zbura. Era chinul prin care viaţa îl punea să treacă pentru a putea creşte şi pentru a se dezvolta.
Uneori, efortul este exact lucrul de care avem nevoie în viaţă. Dacă ne-am putea trăi viaţa fără a întâlni obstacole, am fi limitaţi. Nu am putea fi atât de puternici.
Am cerut putere...Şi viaţa mi-a dat dificultăţi, pentru a mă face mai puternic.
Am cerut înţelepciune...Şi viaţa mi-a dat probleme, să le rezolv.
Am cerut prosperitate...Şi viaţa mi-a dat creier şi muşchi să pot munci.
Am cerut să pot zbura....Şi viaţa mi-a dat obstacole pe care să trebuiască să le depăşesc.
Am cerut iubire...Şi viaţa mi-a dat oameni pe care să-i ajut în problemele lor.
Am cerut favoruri...Şi viaţa mi-a dat potenţial.
Nu am primit nimic din ceea ce am cerut...Dar am primit tot ce aveam nevoie."